Makunouchi Bento – Lighthouse Stories
„Vrem să facem filme sonore şi cam atît. Pe cuvîntul nostru de pionieri post-future-jazz!”
Povestea acestui proiect muzical servit ca o virtuală ujină exotică (japoneză, a propos de semnificaţia numelui) s-a născut din acel Urban Experience avangardist în Timişoara anului 2000. S-a intrat atunci în secolul XXI cu un suflu nou şi cu sonorităţi proaspete promovate la festivalul TMBase. Iritaţi de conformismul şi mimetismul muzicii „încordate”, chitaristice, cu care au crescut, Felix „Waka X” Petrescu şi Valentin „Qewza” Toma au plonjat în oceanul imaginaţiei în care este permis orice stil de înot şi de scufundare şi s-au trezit (din cînd în cînd) deasupra valurilor. Nu pot să uit seturile lor de la TMBase, în care publicul îi urmărea fără să sară sau să dea din cap, fascinat de atmosfera creată prin cromografii sonore impredictibile. Transa era înspre şi nu în afară.
I-am întrebat, simplu, care a fost declicul şi de ce fac ceea ce fac. Mi-au răspuns, şi mai simplu: „ Declicul e un cumul de clickuri in zilele noastre…” şi şi-au lăsat imaginaţia să zburde in and out of focus. După mai multe proiecte audibile conturate în albume, piese, remixuri şi alte tratamente sonore Makunouchi Bento au lansat la finele anului trecut (29 decembrie 2014) un EP cu trei piese intitulat Lighthouse Stories/ Poveştile farului. Bazat pe o trăire reală sau imaginară (acest aspect este, oricum, secundar) materialul cucereşte de la prima audiţie. Condiţia este să-l asculţi nu să-l foloseşti ca tapet sonor pentru a naviga pe diverse reţele virtuale. Un vechi far undeva pe coasta Norvegiei, abandonat, construit nu din cărămizi, pietre sau beton armat ci din pipele donate de marinarii retraşi pe uscat după o viaţă petrecută pe întinderile albastre ale mărilor şi oceanelor lumii. Prin orificiile pipelor din os, piatră sau lemn de Pernambuco se strecoară vîntul de coastă şi cîntă răspîndind aromele tutunului şi ierburilor exotice fumate într-o viaţă, în sute, în mii de vieţi. Muzica trebuie să fie fascinantă, povestea devine muzică. Nici nu este relevant dacă este sau nu reală. Povestea. Muzica, desigur este, măiestrită fiind cu deosebită grijă de a nu altera detaliile acelea discrete, greu de distins fără curiozitatea şi sensibilitatea stîrnite de poveste. Ni se strecoară subtil informaţia că cei doi exploratori sonici ar fi fost acum 15 ani acolo. După atîta timp, irosit sau nu, în căutarea de sine, cînd impresiile s-au aşezat iar experienţa acumulată i-a adus într-un stadiu de maturitate, şi-au amintit „poveştile farului” complementînd realul cu virtualul. „Înţelegem că virtualul e o extensie la real şi nu viceversa… Alter-egouri? O joacă de copil. Teribilism? O joacă de adult.” (Makunouchi Bento)
Sunete auzite cîndva pe malul Mării Nordului, amintirile a ceea ce ar putea fi dacă ar fi fost; Mariner’s Staircase Swing, Telegrams for the Little Sea Winds şi From Mortise to Tenon, în mai puţin de 14 minute de memorie imaginată. „Vedem sunetul prin sinestezie, auzim imaginile tot pe acolo. Nu putem depăşi starea asta. Realitatea fără sunet e realitatea fără libertatea gîndului (la noi gîndurile sînt o orchestra), e dictatura liniştii şi teroarea surdă care vine atunci cînd lipseşte o dimensiune, o doagă.“
Lighthouse Stories este o doagă importantă în expresia muzicală timişoreană. Pentru Makunouchi Bento această lucrare reprezintă o nouă fază, cea a maturităţii artistice. Cu concentrarea flexibilă asupra posibilităţilor şi formelor de exprimare, cu nunaţări armonice şi idei ritmice fluide, cu crearea senzaţiei că muzica este modelată de vînt iar noi încercăm să-i răspundem cumva (ca în acel poem al lui Pete Sinfield „I Talk To The Wind“ în-cîntat de King Crimson), acest triptic este un mic triumf al instinctului, al judecăţii şi al tehnicii. „Preferăm să transformăm realităţile noastre subiective în imaginarul ascultătorului. Să-i deschidem o uşă şi să-l împingem pe alt culoar. Cum ghionturile astea sînt prieteneşti şi culoarul e bătut de noi, nu au de ce să se teamă! Makunouchi Bento face parte din Frontul de Eliberare a Realităţii. De ea însăşi.“
Inefabilul, uneori, generează nevoia de cuvinte care să exprime bucuria ce vine din înţelegerea suferinţei lumii, fie că e vorba de acel Weltschmerz al filozofilor germani, de mal de siecle al existenţialiştilor francezi, sau de plictisul de baltă al Banatului istoric în care este atît de plăcut să visezi la mări, oceane şi ţărmuri străjuite de faruri ce cîntă răspîndind arome îmbătătoare.
