1. Care a fost declicul care v-a motivat sa faceti creatie de acest gen?

Declicul e un cumul de clickuri in zilele noastre:

- rusinea cvasi-sincera de sfarsit de an in care am luat si consumat mai mult decat am produs

- faptul recunoscut ca am considerat chitara ca cel mai detestabil si conformist instrument care a tinut muzica in loc in ultimii 20 de ani (asta dupa ce jumatatea de veac dinainte a infuzat nou si viu in muzica)

- dragostea ascunsa pentru Scofield in vremea lui buna

- dezgroparea tarzie a unui album de poveste, Anthony Phillips - The Geese and the Ghost (1977)

- decaderea agentiilor de turism locale; a trebuit sa ne oferim o vacanta pe gustul nostru, fie ea si exclusiv sonora (fie el si exclusiv sonor?)

- faptul ca multi au plecat in vacante in vara aceasta, dar nu au plecat de fapt prea departe

- impresia ca putem sa fim accesibili fara sa fim cheesy sau prostituati (e si un bun exercitiu de accesibilitate pentru noi)

- fara fructe in copacul propriu, orice gradinar e doar un voyeur civil detestabil

- caldarea cu povesti e mereu in fierbere la noi in cap... am scapat de unele ca sa facem loc pentru altele

2. Cum resimtiti legatura dintre viata reala si cea virtuala?

Pentru noi, mari iubitori de imaginar, care isi inchipuie ca pot distinge bine granitele, nu exista mari probleme in zona de tranzitie - avem acte in regula. Pretuim virtualul la fel de mult ca realul. Se complementeaza. Intelegem ca virtualul e o extensie la real si nu viceversa. Macar atat! Alter-egouri? O joaca de copil. 🙂 Teribilism? O joaca de adult.

3. Care e rolul sunetului in perceptia realitatii dar si in redarea ei?

Daca undeva intr-o padure cade un copac, dar nu e nimeni acolo sa-l inregistreze cu field recorderul, mai produce vreun sunet? Nu credem ca exista sunet. Sau nu exista asa cum si-l imagineaza lumea, o componenta distincta si usor de etichetat. Vedem sunetul prin sinestezie, auzim imaginile tot pe acolo. Nu putem depasi starea asta. Realitatea fara sunet e realitatea fara libertatea gandului (la noi gandurile sunt o orchestra), e dictatura linistii si teroarea surda care vine atunci cand lipseste o dimensiune, o doaga.

Va aduceti aminte de "Inventia lui Morel"? La fel ca in cartea asta, capturarea sunetelor si starilor, capturarea povestilor (reale sau nu), trecerea lor prin filtrul creativitatii personale si simpla lor repetare conduce in final la transportul ascultatorului in alt plan, cel al meta-realitatii sau al imaginarului. Indiferent cum percepem noi realitatea, nu ne intereseaza absolut deloc sa redam realitatea obiectiva altora. Si nici nu putem. Aia sa faca bine sa o traiasca pe senzorii lor. Noi preferam sa transformam realitatile noastre subiective in imaginarul ascultatorului. Sa-i deschidem o usa si sa-l impingem pe alt culoar. Cum ghionturile astea sunt prietenesti si culoarul e batut de noi, nu au de ce sa se teama! "Makunouchi Bento" face parte din Frontul de Eliberare a Realitatii. De ea insasi.

4. Si alt bullshit interogativ de genul asta... adica scrieti ce vreti

Nu vrem sa scriem. Am vrut. Acum vrem sa facem filme sonore si cam atat.

Avem suficiente povesti sonore abstracte in tolba ca sa nu apara nevoie primara de cuvinte.

Pe cuvantul nostru de pionieri post-future-jazz!