Mixtape.
Aliquam lorem ante, dapibus in, viverra quis, feugiat a, tellus. Phasellus viverra nulla ut metus varius laoreet quisque rutrum.

Instagram

https://www.vice.com/ro/article/3dy7ab/primul-album-romanesc-de-24-de-ore

Am încercat să ascult primul album românesc de 24 de ore și am eșuat lamentabil

După ce asculți opt ore de muzică ambientală, devine un efort, chit că sună bine.

Muzica ambientală e genul ăla unde chiar și un val care se izbește de țărmul mării poate fi considerat un instrument. Sau șuierul vântului de seară prin munții Parâng. Mai pui niște clape la interval de treizeci de minute și ai o piesă. În funcție de cât de complexă vrei să fie toată treaba, mai poți adăuga un fluier din lemn de prun sau stropi de ploaie care se lovesc de asfaltul din fața blocului, ca să știi o treabă.

Sună super plictisitor, știu, dar unele sunt exact ce trebuie. Mai ales dacă-s de Brian Eno și mai ales dacă ești stresat la job, și ai nevoie de niște sunete care să te calmeze. Din fericire, la cât de anxioși și aproape de sinucidere sunt toți corporatiștii din lume, întotdeauna o să fie un public pentru așa ceva. E ca o pastilă de Xanax în versiune audio. Dar EXACT ca Xanax-ul. Deci trebuie să ai grijă. Dacă bagi prea multă muzică ambientală, o să ajungi, inevitabil, să-ți iei somnul.

Cu toate că România nu e super cunoscută pe scena de muzică ambientală, în 28 februarie a ieșit un album de la artistul român Ewan Hofmann care e fix ce trebuie pentru amatorii de sunete chilleanu. Se numește „dayone” și e un proiect nou din partea lui Silent Strike, care s-a decis să-și încarce experimentele pe bandcamp, dar asta nu contează prea mult, pentru că e ceva total diferit de ce a făcut până acum.

A ieșit în 28 februarie, ceea ce înseamnă că puteai să-l asculți până acum de maximum 16 ori. De ce? Pentru că e un album care ține 24 de ore. Da, o zi întreagă. Sunt 24 de piese cu o durată de aproximativ o oră fiecare. E prima dată când un român scoate un astfel de material. E groasă treaba.

Cine are timp să asculte niște sintetizatoare o zi întreagă? Evident, eu. Da, chiar am încercat să fac asta. Am eșuat lamentabil, dar să arunce cu pietre primul care a reușit să asculte un album de o zi întreagă. Aștept. Până atunci, uite cum a fost experiența:

Timpul se modifică atunci când asculți muzică ambientală

Am început audiția materialului la job, pentru că e o muzică potrivită pentru activitățile de la birou. Prima piesă, cu o durată de o oră, 11 minute și 23 de secunde, se numește „Dream Park”, și spre dezamăgirea mea nu e plină de sunetele insectelor nocturne din Parcul Bazilescu. Dar e o piesă destul de bună. Am lăsat-o să meargă în fundal și mi-am văzut de treabă.

Când te bagi la o audiție maraton, nu ai cum să nu te gândești la progresul pe care-l faci. La un moment dat mi-am zis „OK, ascult piesa asta deja de ceva vreme, sigur sunt măcar pe la minutul 40″. Așa că am deschis bandcamp-ul și am verificat. Eram la minutul zece. Să-mi bag pula.

Parcă și noțiunea timpului se schimbă radical atunci când bagi muzică ambientală. Einstein spunea că timpul e relativ și îi dau dreptate. Nu știu exact care e formula matematică prin care a dovedit asta, dar sunt sigur că e ceva de genul: X la puterea muzicii ambientale înmulțit cu spațiul în care o asculți = Y experiența ascultătorului e asemănătoare cu viteza de deplasare a melcului cuantic. Cred.

Mediul contribuie la experiență, dar nu prea mult

În cazul muzicii ambientale, e foarte important mediul înconjurător. De fapt asta contează mult pentru orice gen de muzică. Spre exemplu, nu are rost să asculți nebunia lui Salam într-un compartiment de tren. Ce o să faci? O să dai cu bani pe controlor sau pe bătrânul ăla care stă în fața ta cu o plasă de la Profi, din care ies trei legături de ceapă verde? Nu. O faci în club ca tot omul.

La fel stă treaba și cu muzica ambientală. Trebuie să găsești locul potrivit să scoți ce-i mai bun din ea. În cazul meu, am zis să ascult restul albumului lui Ewan Hofmann pe balcon, în timp ce mă uit în gol. Așa cum o fac și personajele principale din filmele de acțiune, înainte să meargă-n noapte și să-i omoare pe ăia care le-au răpit familia.

Treaba asta a funcționat. S-a potrivit de minune albumul cu peisajul bucureștean. Dar problema e că, la un moment dat, mi s-a făcut frig. Are și omul o limită. Și mai aveam încă multe ore până la finalul materialului. Cu toate că am progresat cât de cât, pentru că e un album atât de lung, nu am simțit asta deloc. Așa că m-am întors în casă dezamăgit, dar fericit că am scăpat de hipotermie.

După o vreme, începi să te simți de parcă o faci din obligație

Apoi am zis să-l las în fundal pe timpul nopții, în timp ce dormeam. Da, nu o să fiu atent la muzică, deci cumva am trișat, dar nu puteam altfel. Sunt prea multe ore, ce să-i faci? Din păcate am adormit super repede, deci nu știu sigur ce a urmat. Poate am pierdut un moment interesant. Poate la piesa cu numărul 12 apare vocea lui Vadim de dincolo de mormânt. Sau, saaaaaau, poate pe la 13:04:32 intră un sample cu „farmacia inimii Catenaaaaa”. Nu am de unde să știu.

M-am trezit și mi-am dat seama că trebuie să ascult drăcia asta din nou. M-a deprimat gândul ăsta. Problema cea mai mare cu albumul ăsta nu e muzica. Problema e că devine un efort. Când ți-e lumea mai dragă, te gândești că mai ai ore întregi pe care trebuie să le asculți. Și să fii și atent la ce merge-n boxe. E o povară.

În total am ascultat șase ore, fără să iau în calcul perioada când dormeam. Bă, eu zic că-i bine. Puteam mai mult, dar m-am plictisit la culme. Nu e o muzică rea, dar trebuie ascultată în cantități mici. Și chiar dacă iei una pe zi, o să vezi că pur și simplu gândul că mai ai de ascultat o să te streseze.

Se pare că unele persoane chiar l-au ascultat cap-coadă

După eșecul ăsta, am decis să vorbesc cu Silent Strike și să-l întreb de ce naiba a scos un album de 24 de ore:

VICE: Tu l-ai ascultat cap-coadă?

Silent Strike: Hah! Normal că l-am ascultat. Chiar de mai multe ori. În timp ce l-am compus, apoi când l-am mixat, după la masterizat și tot așa. Iar acum, după ce l-am lansat, am mai ascultat niște piese aleatoriu. Dar nu în ordinea de pe album, și mai mult noaptea.

De ce te-ai decis să scoți un album de o zi întreagă?

Am vrut să fac proiectul ăsta nou tocmai pentru a putea lansa albume de o zi. În general cu muzică ambientală sau cinematică, dar nu musai. Nu vreau să sune a clișeu sau să fie interpretată treaba asta ca o chestie antisistem, dar poate unii oameni sunt sătui de formatele audio existente. Adică de un EP de 15-25 de minute sau un LP de 40-70 de minute. Eu am vrut să aduc un format nou. Un album de aproximativ o zi (solară). Sunt sigur că în viitor o să fie un trend mondial! Haha!

Cât timp ți-a luat să lucrezi la el?

Am lucrat două luni și ceva la album, dar aveam materiale destule și din trecut. Deci nu știu exact cât a durat.

Crezi că lumea o să aibă răbdare să-l asculte în întregime?

Să știi că mi-au mai spus oameni că li se pare extrem să asculte 24 de ore. Dar nu e genul de album pe care să-l asculți cap-coadă sau foarte repede. Sunt 24 de piese de aproximativ o oră fiecare. Poți asculta o piesă într-o noapte, alta peste o săptămână, tot într-o seară. Piesele mele preferate sunt Aphex Twin Peaks, Larry David Lynch cu Makunouchi Bento, Trappist-2 și Choral Riffs.

Poți lăsa muzica în surdină în timp ce citești sau chatuiești sau faci orice altceva. E posibil ca la un moment dat să te surprindă într-o atmosferă aparte, sau nu. Nu știu câți oameni vor avea răbdare să-l asculte cap coadă. Din statisticile de pe bandcamp, se pare că sunt deja câțiva oameni care au ascultat tot albumul. Și alte câteva sute care au ascultat peste 10% din el. Sunt și oameni care au cumpărat albumul întreg.

O să mai lansezi albume de o zi?

Să știi că feedbackul nu e așa de slab precum mă așteptam. Și chiar dacă ar fi fost, nu m-ar fi oprit să mai lansez și alte albume, tot de 24 ore. Deci da, o să mai scot în formatul ăsta. Următoarele nu vor fi neapărat cu 24 de track-uri și poate nici atât de electronice, ca „dayone”.