http://revistaechinox.ro/2012/10/silentstrike-singularity-2012/

În ultimii ani am avut senzația că muzica electronică (în special, dar constatarea mea nu se reduce doar la acest segment) se divide pe sine, din ce în ce mai intens, în mici nișe, mici „arte poetice”, formule de a genera piese, concentrate în mod evident asupra efortului de a descoperi noi modalități de a face oamenii să danseze într-un anumit fel. Până la urmă, e normal – însă muzica electronică a apărut, pe la sfârșitul anilor ‘60, ca un nou mod de-a gândi muzica în general, un nou limbaj, eliberat de timbrele și tonurile instrumentelor „clasice”. Este minunat când un artist reușește să-și reamintească de libertatea creativă pe care începuturile muzicii electronice încercau să și-o aroge și face muzică pur și simplu, în afara oricăror altor considerații.

SilentStrike reușește pe deplin o astfel de raportare la muzica pe care o face. Singularity este, dacă vreți, un album conceptual. Iată un termen pe care nu l-am mai auzit demult – practic din perioada prog-rockerilor anilor ‘70, care aveau pretenția de a crea albume „totale”, cu puține excepții în ultimele două decenii, dar niciodată în muzica electronică. Ar fi și destul de dificil – albumele conceptuale se bazează pe structuri narative complexe, reflectate sau oglindite de muzică. În lipsa concentrării pe cuvânt, a reuși crearea unei asemenea impresii de coerență narativă pe parcursul unui întreg album nu e puțin lucru.

Pe de altă parte, a exprima muzical conceptul care animă acest album altfel decât prin astfel de sonorități reci, esențialmente digitale, ar fi nu doar dificil – ar fi sucit. În Singularity este vorba de „singularitatea tehnologică” – un concept foarte discutat în ultima vreme, conform căruia dezvoltarea tehnologică, pe multiple căi, va accelera în asemenea măsură încât inteligența umană, augmentată de interfața cu computerele, va ajunge la un nivel dincolo de care prerogativele existenței noastre cotidiene de acum vor înceta să mai fie relevante. Iată definiția matematicianului John von Neumann, emisă în anii ’50: “[an] everacceleratingprogress of technologyandchanges in the mode of humanlife, whichgivestheappearance of approachingsomeessentialsingularity in thehistory of the race beyondwhichhumanaffairs, as weknowthem, couldnot continue.“

Este realmente imposibil să gândim acum din perspectiva unei inteligențe creative post-singularitate, asta face parte din definiție, însă SilentStrike reușește foarte bine să aproximeze, prin această muzică, tipul de spațiu emoțional pe care ascultătorul l-ar putea asocia cu un astfel de nivel de dezvoltare al umanității. La fel ca un alt fenomen numit prin termenul „singularity” – găurile negre, singularitatea tehnologică poate exercita o atracție extraordinară asupra imaginarului (până una alta, termenul a fost popularizat în accepțiunea aceasta de scriitorul science-fiction VernorVinge), atracție dublată aproape mereu de un sentiment de panică, o senzație de cădere în gol, de pierdere a controlului.

Această dualitate emoțională intensă este prezentă în muzica lui Silent Strike, bine dozată pe parcursul întregului album. De la începutul fragmentat, haotic, al piesei Stay Silent, prin dinamismul însorit al piesei Haiku și până la dramatismul cristalin și claustrofob al piesei Something from Nothing, Singularity reușește să treacă ascultătorul printr-o serie de stări foarte variate care se succed unele pe altele într-o arhitectură deopotrivă surprinzătoare și, privind retroactiv, pe deplin logică, ca și cum fiecare piesa ar fi apariția din neant a unei noi dale pe care să poți păși, mereu cu o oarecare strângere de inimă – coerența căii parcurse fiind evidentă însă, odată întoarsă privirea înapoi.

Ascultați Singularity – este unul din cele mai inteligente și mai asumate albume pe care le-am auzit în ultimul timp și merită pe deplin minimul de efort pe care îl cere pentru aclimatizare. Este un album elocvent, profund, capabil să stimuleze mintea la fel de mult pe cât ritmurile sale pot stimula mușchii.